Citeam pe blogurile prietenilor mei despre faţa nedorită a suferinţei .Acel gen de suferinţă care nu-ţi face cinste...te găseste dezgolit ,desfrunzit aidoma unui fruct chircit care si-a pierdut orice urma de viaţă...
Da , exista şi clipe reci în care ,parcă , te depărtezi cu buna stiinţă de armonia vietii , de armonia suferinţei acceptate cu acea rabdare atat de inteleaptă , pe care aş ridica-o la rang de "trofeu " al vieţii...
In viaţa socială se fuge de suferinţă , exista mii de feluri de pastile , terapii , antidoturi , orice, numai sa scapi de ea...
Şi-atunci , cum să nu iubeşti ortodoxia? cum sa rămaâi insensibil la şuvoiul ei limpede în stare să te spele de toate relele în cel mai firesc mod cu putinţă ? Cum să-i explici unui suferind de meserie că exista o bucurie tacută a trăirii a ceea ce ţi-este dat să trăiesti , o smerenie atat de delicată a acceptării , care te face liber.
Şi cum să nu te miri cand cei din jur sunt orbi la toată comoara aceasta care ar ajunge tuturor şi te apostrofează -convinşi fiind ca te îmbeţi cu apă rece- cu un : "Vezi-ţi de ortodoxia ta ! "
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereNu trebuie sa ne mai mire nimic...Mantuitorul ne invata : "Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi." (Matei 7:6)
RăspundețiȘtergere